S-au aranjat planetele pentru mine ca într-o frumoasă zi de Septembrie 13, 2015 să ajung în superbul Chamonix la formarea ca Instructor Yoga, pentru o lună de zile și astfel să dau viață unui vechi vis de-al meu.
Această “călătorie” interioară plus diploma, era una mult dorită si păstrată în sertărașul cu visuri de (ne)împlinit. Nu am găsit niciodată timpul potrivit – doi copii, business de întreținut, prea mulți bani, prea departe….
Când toate acestea din motive diferite nu se mai aflau în “aici și acumul” meu, am rămas fără scuze. Drumurile îmi erau deschise. Trebuia doar să aleg: între a mă întoarce la ‘a face ceea ce am mai făcut – zona de confort’ sau să dau un ‘reset’ tiparelor vechi urmându-mi visul – să fac ceea ce îmi doream de mult. Am ales acest curs cu inima și sufletul și mintea..și cu tot ce se putea în acel prezent. Nu fără să am inima grea. Copiii îmi erau departe, iar în țară vândusem tot ce aveam ca să pot începe o viață nouă în Franța – nu mai aveam un ‘acasă” la care să mă întorc. Toate acestea le-am luat cu mine la procesat in my YYTC în micul Chamonix.
După ore grele de condus, lăsând în urma vreo 600 km și toate planurile mele pentru o viață nouă in sudul Frantei am parcat Zafira mea dragă și fricile legate de viitor și am intrat hotărâtă, determinată să îmi duc visul până la capăt. M-am simțit recompensată de Univers când am dat cu ochii de cabană. Am dat mâna cu Mariza, instructoarea noastră, cu celelalte fete din grup și după timpul acordat socializarii mi-am luat în primire camera – pe care aveam sa o împărtășesc cu ..celelalte subpersonalități ale mele – da, singură, fără colege. Ușa camerei dădea direct în sala de practică așa că nu aveam cum să întârzii la ore – puteam ieși și în pijamale. Mde. Norocul, sau ce-o fi fost, venea parcă să echilibreze balanța pentru alte pocinoage trăite la acea vreme.
Mi-am luat camera în primire și respirația înapoi, după ce-mi fusese tăiată de priveliștea livrată de masivul Mont Blanc în ferestrele mari ale sălii.
Cabana fusese la un moment dat stația de plecare a telecabinelor catre Aiguillle de Midi, vecinul semeț al Mont Blanc.ului și avea să ne fie centru de formare și ‘transformare’ pe toată perioada. Am zâmbit încrezătoare. Nu avea să țină mult 😁
Prima zi a venit peste mine ca un buzdugan.
Trezirea la 6 dimineata, duș, mic dejun și direct pe salteluță, la întâlnirea cu Mariza, fără să știu ce o să mă lovescă. Nerabdarea acoperea starea de somnolență provocată de trezirea matinală.
M-am așezat în meditație cu stare de bucurie, ca la o întâlnire mult așteptată. Lejer, pentru zece minute. Apoi, pentru o oră jumătate, am continuat în Forță cu practicarea asanelor (posturilor) yoga. Toate ne mișcam înțepenite de parcă practicam pentru prima oară. Eu nu recunoșteam 80% din posturi. Succesiunea acestora era amețitoare; Scaun 12 respirații, Vultur – 12 respirații, Copac 9, Placă 6, Chaturanga – cate poti :)) – mai mult pe burtă ..+ alte vreo 20. Zâmbetul încrezător de ieri se ștersese complet.
– Ok…Azi, o luăm ușor! a zis Mariza – mirată și ea de gâfâielile noastre.
– Ușoor?? ..Unde am nimerit? În ce m-am băgat?
Pentru mine provocarea în Yoga venea mai mult din munca interioară. Transpiram la orele de yoga ca elev, dar nu am suferit în executarea asanelor ca aici la nicio altă clasă.
După practică, la teorie, toate moțăiam. Cu ochii mari, deschiși forțat, pretindeam că absorbim informație, numai capul ce cădea din când în când ne cam dădea de gol.
‘Promițător grup’ părea să spună sarcastic privirea descumpănită a Marizei. S-a consolat cu ideea că multe veneam de departe și de peste tot. ..că e prima zi…nu știa ce scuze să ne mai găsească draga de ea.
Tot ce știu este că a doua zi, toate, mai mult ne aruncam în posturi în loc sa le executăm.
La pauza de masă aflu că a sosit cu întarziere și ultima colegă din Canada.
O și intalnesc în bucătărie.
– Bună! Sunt Monica!
Mă uit la ea, la buzele ei să prind cuvintele…și ..nu îi înțeleg franceza..sau engleza..că altceva nu se vorbea aici.
– Vorbești românește? Repetă fata. De doua ori, că la altitudinea aceea, cumva neuronii mei păreau înghețați. Măi, nu voiam sa pricep că e româncă de nici un fel :)). Prea era întâlnirea asta așa cu iz de ..nu știu ce..Care erau șansele ca Monica – canadianca să fie româncă?
Are și Universul ăsta ..căile lui…
Monica, o călătoare, curajoasă ce doar cu rucsacul în spate, la 20 de ani..călătorea peste tot prin lume. Atunci, la acea dată, era în Chamonix. Am legat o prietenie frumoasă iar timpul liber aici aveam să îl petrecem împreună. E instructor yoga in Maroc acum. Mândră de ea.
–
Celelalte colege erau din Franța, Elveția, Germania, America și Canada. ‘Reprezentam’ România. Nu mă străduiam. Știam parerea multora despre țara noastră iar la masă nu de puține ori ascultam experiențele negative ale colegelor cu compatrioți de ai noștri. Refuzam să mă văd prin prisma îngustă a granițelor, a sterotipiilor și îngustimii minții ale unora. Eram OM. Și atât.
Să revenim la programul Yoga:
Zilnic la 7 fix pe salteluță pentru meditație, Pranayama, Vinyasa Yoga o oră jumătate apoi iar pranayama și iar meditație. Shavasana (postura mortului) era cea mai așteptată postură 🙂 – cu sforăiturile de rigoare. La teorie – învățam posturile, beneficiile, ajustările aferente și greșelile comune care se fac, filozofia yoga, principiile yoga, anatomie, mantre…
Yeeey! Pauză de ceai. Apoi pentru 15-20 min, ‘predam’ o clasă de yoga pentru un grup mic de 3 -4 ‘elevi’ – în postura de Instructor. Ce să zic?!…Timorată mai eram.
Pauzele de prânz le foloseam de obicei pentru a învăța, mâncare știu că nu îmi trebuia, nu aveam apetit. După-amiaza posturile yoga erau diversificate și niciodată la fel pentru a compensa rutina dimineții cumva. Asta pentru oră jumătate. Încăpeau în acest timp peste 50 de posturi una după cealaltă și fiecare ținută pentru 7, 9, 11 respirații – Încercați Scaunul sau Porumbelul pentru 3 😉 și veți înțelege ce spun eu aici. Limitele ne erau împinse la maxim. Imaginea era una ca după razboi: transpirate, răvășite, mimând posturi. Și asta la doar două zile de la start. Nimeni aproape nu mai putea mișca, febră musculară..pe unde nici nu gândeai, ne dureau mușchi pe care nici nu știam că îi avem. Am aflat care sunt la lecțiile de anatomie ;).
Zilele în care lucram posturi de deschidere a șoldurilor să vezi plâns, aparent fără motiv. Și limbajul ni se schimbase peste noapte, atunci când vedeam lacrimi în ochi dădeam înțelegător din cap “ Pidgeon!” (Postura porumbelului). De ce am ținut-o minte? Pentru că Mariza insista să executăm corect posturile. Ea venea cu corecturile, peste ceva ce tu credeai deja că execuți corect și când apăsa pe linia șoldurilor ca să fie paralele cu solul.. invocăm toți îngerii știuți și neștiuți…rugându-mă să aud gongul de final ca să n-o plesnesc, încălcând astfel principul Ahmisa – non violence one.
Mă gândeam că am greșit cursul, că mă antrenez, de fapt, pentru înrolare în trupele de marină americane. Nu știu cum am supraviețuit. Uimitor.
Senzația era oricum divină la finalul fiecărei clase. Lipită de saltea voiam să rămân. Să mă trezească a doua zi.
La categoria Detox – “obiceiuri ciudate dar sănătoase”
La începutul cursului am primit cadou o chestie interesantă din plastic, fără să ni se spună ce e și la ce folosește, intenționat. Ne-am dumirit într-o dimineață – în timp ce făceam cu mâna oamenilor din autobuzul ce trecea pe lângă noi cu ochii mari curioși și neînțelegând ce naiba se întâmplă. Ne curățam, în văzul tuturor, sinusurile – cu instrumentul din dotare pe numele, acum dezvăluit, ‘net pot’ – turnam apă sărată pe o nară și ne ieșea pe cealaltă – halal imagine. Cu siguranță ne era testat și gradul de toleranță la ridicol.
Pare că trecuse o viață, era însă doar prima săptămână.
Weekendurile erau rezervate workshopurilor iar primul a fost despre Thai Massage. Un alt fel de Yoga. Interesant, motivant și mai ales relaxant cand erai “pacient”. Instructoarea Yogi Blanche avea un ceva al ei, aparte. O voce venită parcă să farmece dar să te și țină prinsă, atentă la ceea ce preda. O binemeritată relaxare pentru corp după atâta întindere și febră musculară. Yogi Blanche preda Yoga și organizează Festivalul de Yoga din Chamonix
– Săptămâna a doua a debutat și mai în forță, minute mai lungi in meditație, pranayama și evident military training, pardon practica Yoga. Orele în care noi eram “profesori” se lungiseră și ele. Teorie din ce in ce mai multă de învățat. Predam din postura de intructor, în grupuri mai mici, colegelor, cel puțin trei posturi pe zi, pe care trebuia sa le știm foarte bine, inclusiv denumirea lor în sanscrită.Trebuia să cunoaștem greșelile întâlnite într-o postură pentru a face ajustarile necesare și cum să asigurăm executarea lor corectă.
Serile erau interesante, cu un iz aparte, mistic. Chanting, meditații cu mantre diferite sau cu starea de prezență mestecând ca pentru prima oară în viață..stafide. Emoție și stări aparte ieșeau la suprafață în baia de sunete divine produse de degetele Instructoarei Blanche la atingerea harmoniumului. Atmosfera relaxantă de seară compensa din plin agitația dimineții
Ca și când practica și teoria nu erau suficiente, două pagini obligatorii de scris într-un Jurnal, zilnic, mă trimiteau în retrăirea și procesarea evenimentelor și emoțiilor de peste zi. Emoții care începuseră în cea de-a doua săptămână să ne năvălească. Mâncare vegetariană/vegană, yoga, meditație, mauna (practica tăcerii) – care se instala natural fără a ne mai fi impusă = rețeta perfectă pentru un detox pe toate nivelurile 🙂
Schimbări majore în viața colegelor aveau deja loc, semn că lucrurile se puneau în mișcare. Multe dintre noi treceam prin perioade dificile, incerte în ceea ce privea viitorul. Ceva însă ne motiva să fim pe salteluță a doua zi, să ne continuăm practica, să nu cedam fricilor ce ne năpădeau.
Al doilea weekend – workshop despre fascia și masajul fasciei. Mi-a pus capac. Altă expresie care să imi redea mai bine stările nu am. O informație cât se poate de nouă și interesantă, predată în cel mai plictisitor mod și de cea mai enervantă, monotonă voce cu multe ticuri și expresii repetitive. Fericire mai mare că se termină un workshop n-am trăit. Am stat cu acele sentimente și le-am explorat în Jurnal. Detoxul emoțional era în plină desfășurare. Proiectam ceva dar la aceea vreme nu știam ce anume.
M-am detașat complet mai târziu cutreierând cu bicicleta împrejurimile verzi și străzile inguste ale Chamonixului. Am savurat o inghețată artizanală încropită cu pasiune de mâini dibace într-un loc de suflet, la care reveneam iar și iar în după-amiezile libere. Am ajuns acasă pe întuneric, tiptil – stingerea era undeva la 22.00, shhh să nu trezim colegele :).
Duminica am rezervat-o pentru a urca cu telecabina pe Aiguille du midi. De cate ori ieșeam din cabana noastră și mă uitam la munții ‘de peste drum’ mă lua amețeala. Amețeală ce a persistat pentru mult timp. Chamonix era așezat într-o vale, o căldare cu ‘ziduri’ enorme și în ciuda convingerilor ca aerul de munte este sănătos, pare că acolo este una dintre cele mai poluate zone din acest considerent. Și, mai spuneau locuitorii, din cauza noxelor emise de mașinile ce treceau prin tunelul de sub Mont Blanc.
Ne-am făcut curaj mai întâi cu o cafea irlandeză 🙂 și apoi ne-am prezentat la casa de bilete. Eu și colega româno-canadiancă.
Monica era cam subțirel îmbrăcată dupa standardele mele. Deși afară erau peste 23 de grade, zăpada de pe munte și altitudinea de peste 3000m la care știam ca o să ajungem, m-au mobilizat. Trei cojoace in plus așa ..ca să nu tremur, doamne ferește.
Dar tot m-a surprins vocea doamnei de la casa de bilete cand i s-a adresat Monicăi:
– Așa ai de gand să urci pe munte? zise arătând dezaprobator către polarul subțirel al acesteia.
Mă uit uimită la ea, la doamnă, neînțelegând de ce a apucat-o grija și sentimentele materne (nu scria nimic pe bilet de ținuta obligatorie).
M-am dezbrăcat și i-am mai dat Monicăi o cojoacă, parte ingrijorată – o fi viscol sus – parte să se liniștească doamna și să ne luăm liniștite biletele. Bilete la 60 euro bucata. Scump!! dar fie ..odată ajung aici. Fără să anticipez frica ce aveam să trag pe banii mei.
Urcam la peste 3000 metri..(varful avea numai vreo 3842 m parcă). Am strâns din dinți pe o porțiune lungă, suspendați deasupra ghețarului. Apoi când urcam paralel cu stânca, de care ne mai și loveam, strângeam în brațe o turistă, cu același grad de frică de înălțime, in mijlocul telecabinei, țipând cât ne țineau plămânii sub privirile amuzate ale celorlalti. La întoarcere ne-am amuzat și noi căci aveau să țipe toți în căderile libere repetate, create de panta abruptă nesusținută de stâlpi intermediari. Un amalgam de țipete urmate de râsete. Asta da terapie pentru a elibera toate lucrurile neexprimate. Fun. Nu mai vreau. :))
Și totuși frica îmi era întreruptă ocazional observând alpiniștii, care mergeau pe coastă, pe marginea prăpastiei, prin zăpadă, relaxați, ca la plimbare. Ce Dumnezeu…? Era doar hău în stânga lor.
Frumusețea din jur avea să mă pătrundă până la os iar frica să devină mică, până la a uita de ea complet. Nu puteai decât să te minunezi de măreția muntelui, a naturii. Să înțelegi cât de mic ești dar și cât de binecuvântat în același timp, să faci parte din acest Întreg.
– De nedescris..e de văzut și de trăit!
Printre tipete si raseste am reusit totusi sa fac fotografii in ascensiunea pe verticala..;)
Ajunse pe vârf, în frigul acela, care inițial te pătrundea îmi atrase atenția un grup de turiști chinezi și in mod special o domnișoară, care era, țineți-vă bine, în fustă și pantofi cu toc. Nu-mi revin! Opriți-vă, nu vin cu judecată, dacă asta ați crezut. O să înțelegeți..Gândul meu era unul: Cum o fi trecut de doamna-gardian atât de îngrijorată?
Am uitat in 3 secunde căci privelistea din jur nu mă putea ține decât prezentă și în stare totală de minunare.
A fost de vis, acea zi petrecută pe munte, am pus-o în inimă și revin la ea ocazional pentru a-mi lua Putere.
***
Revenim la oile noastre..
O altă săptămână în fața noastră. Săptămâna 3.
Pe 22 septembrie de echinocțiu, la prima oră aveam programat să executăm 108 saluturi ale soarelui. Era o provocare pe care o așteptam nu fără mari emoții și frică de eșec. Momentul potrivit să experimentez de cu seară o infecție urinară. Suferința sau durerea nu m-au oprit niciodată din a face ceea ce mi-am propus. Așa că dimineața la prima ora m-am prezentat pe salteluță și am executat impecabil toate cele 108. După ..am ajuns la spital. O piatră la rinichi se deplasase. Această durere este echivalentă cel puțin cu durerea nașterii naturale, dacă ați experimentat știți ce vorbesc. Nu au spital în Chamonix, curios la cât de mulți pică de pe munte. Așa că alături de trei colege săritoare care au condus aproape două ore am ajuns la cel mai ‘apropiat’ spital.
Codeina și nu știu ce alt amestec de tranchilizante au mai folosit mi-au luat durerea complet dar mi-au dat și niscaiva halucinații, că de, mă plictiseam singură în camera mea noaptea poate. Am dormit cu lumina aprinsă doar vreo câteva nopți.
Weekeeeeeend .. și odată cu el workshopul de AcroYoga. Îmmmmm, interesant :). O practică în care ne bazam pe partener să ne susțină, să dăm drumul fricilor, să avem încredere în celălalt. Am experimentat posturi și stări care cu greu se pot descrie. Parte din acest workshop s-a desfășurat afară în căldura soarelui și lumina ghețarului de pe Mont Blanc. Raiul nu putea arăta mai bine.
Pregătirile pentru examen începuseră – lucram deja la pregătirea și prezentarea unei clase de yoga în fața unei audiențe reale cu oameni noi din ‘sat’, lucram și la partea teoretică pregătind un eseu pe tema aleasă sub formatul “Yoga si….”. Alegerea mea a fost Yoga si Copiii, ca să ies de tot din zona de confort. Munceam din greu de dimineața până seara și deși ne propuneam să vizităm multe pe timpul zilei – să ne bucurăm pe cât putem de încântătorul Chamonix – cădeam fără vlagă la lăsarea serii și amânam mereu pe a doua zi.
Până în ultima săptămână, corpurile noastre se modelaseră vizibil, rezistența la efort crescuse foarte mult, la fel și curajul de a merge cu posturile dincolo de limitele noastre. Ușurința cu care executam acum statul in cap sau în mâini începuse să ne surprinda si pe noi.
Învățasem foarte multe, deși nu realizam la acel moment. Cunoșteam posturile, numele lor în sanscrită, modul corect de executare, greșeli posibile și modul în care puteau fi corectate. Învățasem cum să structurăm o clasa de yoga, cum să începem, cum să gestionăm ce se întămplă în timpul orei, ce posturi (cu teme sau fără) să introducem și cum să încheiem. 50 de posturi executate repetitiv dimineața aveau să ne rămână ca și bază, pentru momentele cănd inspirația ne va părăsi. Aveam ceva ani de experiență cu yoga, în momentul în care m-am înscris la YTTC, dar una este să practici pentru tine, să fii elev și cu totul alta este să predai. Mai multă Încredere în noi ar fi fost utilă dar ne linișteam cu gândul că și aceasta va veni odată cu timpul și experiența.
Ultimul workshop a fost de Ayurveda. Așa l-am cunoscut pe Kyle, practician Ayurveda invitat special din America. Printre colege era deja un hihihi și un hahaha, când l-au vazut, căci era frumușel și cu Karisma :). Ne-a cucerit pe toate din prima cu atitudinea lui Calmă și imaginea de ..profet cu vorba lină. Studiasem un an de Ayurveda la acea vreme așa că nu îmi era nouă informația dar eram interesată și deschisă să aflu alte lucruri noi. Kyle practica șamanismul și era ‘consumator’ regulat de ayahuasca. Purta cu el multe povesti. Timp de povestit și ascultat să fii fost. Și a fost, căci am putut extinde povestile pe seară, la masa de rămas bun, cu Mariza si Kyle, într-un select restaurant din Chamonix. Prilej cu care ne-am primit și Diplomele mult bine meritate.
Nu puteam crede că cele 30 de zile aproape se încheiaseră.
A sosit și ziua examenelor. Emoțiile curgeau. Sala era plină cu ‘elevi’ toți Instructori de Yoga cu experiență din Chamonix. No pressure at all! Am inghițit in sec. Nu mi-am recăpătat respirația dar am pornit. Am pus muzică, le-am închis ochii pentru meditatie și m-am relaxat. Eram in elementul meu acum. Am început să predau iar pentru jumătate de lecție a fost perfect. Nu imi amintesc ce le-a trigeruit, dar în cea de-a doua jumătate m-au napadit emotiile. Au ajutat zâmbetele de încurajare ale “elevilor’ mei și am recuperat spre sfârșit.
Feedbackul a fost unul pozitiv. Emoțiile erau firești, ce sa vezi? doar eu perfecționistă, dorindu-mi să iasă ca și când aș fi predat cel putin 10 ani de yoga :).
Prezentarea mea “Yoga si Copiii” a trecut și ea cu brio. (sincer mi-ar fi prins bine să o recitesc când am început orele cu copiii în studio).
Ce călătorie!!!
Uitându-mă înapoi la cât de dificile au fost circumstanțele care m-au împins să iau decizia de a veni la curs, la cât de greu mi-a fost să zic ‘da, rămân!’ zilelor una câte una, cum după prima oră de vinyasa yoga, târându-mă fără să mai pot mișca vreun membru, cu durere peste tot, aveam credința că nu voi reuși să rezist acestei practici, cum îmi venea să plâng de durere în unele posturi scrâșnind din dinți, gândind ce naiba fac eu aici departe de ai mei copii încă 29,28, 27.. de zile și cum îmi venea să las totul baltă, să mă pun în mașină și să conduc înapoi 2400 km ca să îi țin în brațe.. îmi pare o adevarată minune că am reușit să ajung până la capăt. Nu doar aceste frământari au fost prezente în mintea mea, aș fi renunțat cu siguranță. Îmi doream aceasta ieșire din zona de confort, speranța că pasiunea mea îmi va deveni job îmi dadea aripi și voință în momentele de vulnerabilitate. Să renunț nu era o opțiune. Nu aveam să îmi dau voie. Și chiar cu toate acele gânduri de nesiguranță reușeam să fiu prezentă în practica mea și să mă bucur.
Știam atunci când am venit că nu îmi pot rezolva problemele cu aceeași conștiință care le-a creat. Mergând dincolo de limitele autoimpuse am știut că am puterea de a ieși din orice altă situație. Respiram cu mai multă ușurință la gândul că mă voi întoarce în țară să îmi înfrunt problemele lăsate pe hold.
Mi-am luat Diploma, mi-am oferit o îmbrățișare strânsă, mi-am luat la revedere de la colege, de la toate visurile neîmplinite aici în Franța, m-am suit în draga mea Zafira și am pornit către Noua mea viață în România alături de copiii mei.
My new life as a Yoga Teacher!!