Cum am ajuns la Vipassana
Vipassana este una din tehnicile cele mai vechi de meditație, care te ajută să vezi realitatea așa cum este ea. A fost redescoperită de Buddha cu 2500 de ani urmă, având ca scop eradicarea impurităților mentale și obținerea eliberării totale de suferință. Este o modalitate de transformare prin auto-observare. Cu toate că nu știam foarte multe despre, mă simțeam iremediabil atrasă de cele 10 zile de retragere în tăcere.
Prin 2012, reușisem, în sfârșit după multe încercări, să îmi fac o programare la centrul Dharma din Nepal, pe lângă alte o mie de planuri de plecare. A doua liniuță roz la testul Barza avea să îmi dea toate planurile peste cap. Le-am pus la păstrare pentru mai târziu. M-am consolat, nu fără frustrările de rigoare, cu gândul ca nu era timpul acum dar va să fie. Am mers totuși la o variantă soft – un retreat de meditație pentru 7 zile în Năvodari sub îndrumarea lui Bill Karelis de la Seeds of Happiness. Tot acolo aveam să-l întâlnesc și pe Sega, autorul bestsellerului proaspăt tipărit pe atunci “Un roman de aventuri spirituale în India” (și mai tarziu vol2. – Un roman de aventuri spirituale în Nepal – (dacă nu le-ați citit până acum vă îndrum călduros să o faceți). Alături de care aveam sa merg 4 ani mai târziu, la cele 10 zile de Vipassana multdorite, undeva pe lânga Deva, la controversatul Adi de la Brad.
Am pornit către centrul de la Brad entuziasmați și curioși ca doi copii. Mă credeam pregatită pentru tot ce aveam să trăiesc acolo. Realitatea experienței m-a surprins cu mult.
Primirea ne-a fost facută într-o sală spațioasă, care mai târziu avea sa ne fie locul de luat masa pe tot parcursul retreatului. Am fost împărțiți în două jumătăți, una a fost alocată bărbaților, celalată femeilor și separați aveam să stăm pe toată perioada. Ni s-au desfăcut și controlat bagajele, ni s-au reținut telefoanele, pixurile, medicamentele, bijuteriile, cosmeticele și tigarile unde era cazul. Ni s-au explicat regulile și ulterior conduși către camerele noastre. Fetele aveau la dispoziție două căsuțe cu pridvor și ghivece de flori peste tot, barbații stăteau separat într-o altă construcție puțin mai în deal. Am ales clădirea de lângă livadă și camera cu sobă :).
Dupa care…s-a instalat tacerea nobilă. Lucru pe care abia îl așteptam de altfel, nu aveam chef de poveștile nimanui. Toată lumea parcă s-a bucurat de asta. Mi-am luat patul în primire. Era simplu, auster, din scânduri cu o pătura drept cearceaf aruncată pe el, una cu scop de învelitoare și ce să vezi, răsfățul naibii, un boț de pernă. Împărțeam camera cu alte trei colege și vreo alte 6 în cealaltă, separată doar printr-un gol de ușă.
Seara, târzior, am fost surprinși cu o delicioasă mămăligă dintr-un soi de grâu românesc al cărui nume nu l-am reținut și o cană de ceai aromat din ierburi pe care mă tot încăpățânam să le ghicesc. Mult mai târziu când a ajuns și ultimul cursant a avut loc întalnirea cu Maestrul (care iși luase titlul de “doar îndrumător”) Adi de la Brad. Un om cu constituție robustă, obraji roșii plesnind de sănătate, venit parcă proaspat de la stână, cu un cojoc de lână ciobanesc și fes. Aspect deloc în acord cu discursul coerent și plin de umor ce urma să surpindă în mod plăcut pe toata lumea, dacă ar fi să mă iau după râsetele sincere ale audienței. Am devenit conștientă de gandirea mea sterotipă și prejudecățile ce îmi limitau modul în care îl percepeam pe acest om ( și nu numai).
Ni s-au citit regulile:
- să te abții de la omorât orice fiinta (țânțari, muște..prietenii mei de acum 🙂
- să te abții de la furat
- să te abții de la orice activitate sexuală
- să nu minți
- să nu consumi alcool sau droguri
- să nu faci exerciții fizice
- barbații și femeile vor fi separate
- sa respecți Tăcerea Nobilă – orice forma de comunicare (vorbit, scris, semne, gesturi) cu un student este interzisă
Programul era afișat pe geam în holul casei. Când l-am citit prima oară mi-am zis: Doamne ajută! zambind sarcastic gandind că am cam băgat-o pe mâneca.
4:30 – Gongul de deșteptare
5:00 – 6:30 Meditație
6:30 – 8:00 Mic dejun și odihna
8:00 – 9:00 Meditație (Fermitate/Adhitthana)
9:00 – 11:00 Meditație
11:00 – 13:00 Masa de prânz și odihnă
13:00 – 14:30 Meditație
14:30 – 15:30 Meditație (Fermitate/Adhitthana)
15:30 – 17:00 Meditație
17:00 – 18:00 Pauza de ceai
18:00 – 19:00 Meditație (Fermitate/Adhitthana)
19:00 – 20:00 Discurs
20:00 – 21:00 Meditație
21:00 – 21:30 Întrebări adresate îndrumatorului
Prima zi – Sau cum să (nu) rămâi prezent și ancorat
Cu greu am auzit clopoțelul sunând la ora 4 dimineața. Cu păturica în brațe am pornit pe jumătate adormită către sala de meditație, târându-mi visele neterminate după mine. Mi-am gasit locul ce-mi era destinat și am așteptat cu nerăbdare să începem, înainte să adorm la loc. Am ascultat instrucțiunile: să ne concentrăm atenția asupra respirației naturale. Doar să o observăm. Simplu, zic. Așa credeam. Naivă. Am închis ochii și am dat drumul la practică. Aerul intră, aerul iese, aerul intra….sforrrr. M-am trezit brusc..făra să știu că am adormit – oare de ce se foiește toată lumea? nu pot sta în liniște? Chiar a râgâit cineva?? Chiar am auzit o bașină??? De unde or fi venit aștia, frate? De la stână cu siguranță! Eructații, flatulații, se auzeau de peste tot. Îmi venea să râd îngrozitor, sonor și mă stăpâneam cu greu. Aș fi râs în hohote. Și cum nu puteam, am lăsat să-mi curgă lacrimile ..da, de râs, în prima zi, gândindu-mă la vorbele lui Osho că “Simțurile sunt porțile prin care te poti întâlni cu infinitul din jur”. Nu la asta se referea sigur. Trecuseră aproximativ 2 minute de repirație (in)conștientă și mintea deja o luase pe arătură, deIoc prezentă. Toată atenția mi-a fost la exterior. Apoi în mod vădit plictisită a dat frâu liber la imaginație…măcar în felul ăsta trecea timpul mai repede. Nu am ațipit și asta m-a mirat. Mă așteptam să sforăi, chiar. La următoarele meditații din acea zi cu greu însă aveam să îmi mai țin capul sus.
Am ieșit după o oră jumătate complet amorțită. M-am dezmorțit fugind în cameră pentru un somn scurt de 10 min doar ca să amorțesc la loc în meditația din următoarea oră. Undeva după ora 7, când zorii mijiseră, la ieșirea din sală am observat pentru prima oara împrejurimile. Stăteam pe coama unui deal semeț, cu priveliște de vis ce mi-a tăiat răsuflarea într-o secundă. Am rămas minute în șir doar ca să respir toata acea frumusețe.
Prima zi a fost de acomodare, cu programul, cu tăcerea, cu colegele și îndrumătorii. Nu-mi era foarte clar cum vor decurge lucrurile, fiind în tăcere și în imposibilitatea de a întreba mintea iși facea deja filmele ei și anticipa cu o viteză uimitoare. Era atât de speriată să rămână în prezent și să ia lucrurile așa cum vin.
În sala din nou. ”Atentie pe Respirație! Mențineți o minte calmă și echilibrată!” Vreo 3 minute îmi ieșea. Apoi mi se rupea filmul. De tot. Zici că apăsam pe un buton și treceam pe mod automat. Doar durerea și amorțeala fizică mă mai țineau prezentă făcându-mă să reacționez, foindu-mă într-una. Cam ca în viață :).
Înainte de prânz m-am auzit gândind “O Doamne, înca 9 zile în ritmul ăsta??? Mi se părea imposibil. Cine putea rezista la așa ceva? Și apoi de ce naiba te-ai supune de bună voie la asta?
Migram încolonați, precum călugării, în liniște, cu bolurile in mâini, când către sala de mese când către sala de meditație.
Prânzul era mereu delicios sau foamea mare, meditația mă muncea într-atat de parcă trăgeam la plug iar masa rămăsese, asa cum am zis, singura plăcere în zi. Ma izbea asemanarea cu ceea ce simțeam și acasă..când iama în frigider sau prăjiturile de la cofetăria Amicii deveniseră unicul mod de a stoca niște dopamină. Cu castronelul de metal, lingura și cana primite în dotare la sosire și de care trebuia sa am grijă până la plecare, îmi luam porția de la geamul bucătăriei și mă așezam în liniște undeva pe o salteluță pentru a savura gustul divin al mâncării preparate cu grija de tineri voluntari din ingrediente proaspete crescute pe acea proprietate. După masă, o oră liberă. Am fugit s-o dorm. Am continuat meditațiile până seara pe la orele 22 după care m-am aruncat în brațele lui Morfeu, recunoscătoare că am supraviețuit primei zile de vipassana.
“În realitate nimeni nu se simte tulburat din cauza celorlalți, ci numai din cauza lipsei sale de înțelegere. Înțelegerea greșita a realitații care te înconjoară.” OSHO
Ce vrei tu este una, mintea are însă alte planuri..
A doua zi in meditație am extins raza de focusare la triunghiul format de varful nasului, baza narilor și buza superioară. Să fim atenți la senzația pe care o lasă aerul în trecerea lui prin mustață, cu alte cuvinte. Mintea era atât de șireată, recurgând la tot felul de tertipuri. Îmi crease un nas imaginar undeva în fața mea la vreo 20 cm de cel real prin care respiram, ziceam eu. Umbla total aiurea. Imediat ce inchideam ochii pașeam într-o lume fascinantă, colorată, ce se desfășura atat de (i)real în fața mea asemeni celei din Avatar. Puteam scrie vreo doua carți de science fiction cu tot ce ‘vedeam’ în acele momente în care ar fi trebuit să mă focusez pe respirație. Visare, ațipeală, amorțeală. Nu coopera deloc. M-am prins. Nu sunt la conducere. Altcineva era Capitanul. Dumnezeu știe când hotărâse ea, Mintea să preia controlul…intentia îi era bună, sunt convinsă. Să mă protejeze de suferință poate. Numai că intenția originară …se pierduse ..lucra acum în defavoarea mea. Eu unde fusesem oare în tot acest timp?
Eram în jur de 80 de persoane sau mai mult în sala de meditație și începusem să cred că accesam cumva acel inconștient colectiv de care vorbea Jung. Aveam acces la gânduri, stări care nu erau ale mele. Curând nu mai aveau să fie frumoase deloc.
Ajunsesem la performanța după doar două zile, deși postura mea de început (lotus simplu) era perfectă, să stau ca și ceilalți pe două paturi făcute sul astfel încat să îmi pot muta poziția din lotus în postura…broaștei – cu păturile între picioare si picioarele îndoite pe lateral.Tehnica mea era prea simpla. Ceilalți păreau să știe mai bine, cu siguranță știau mai bine decat mine. Convingeri vechi limitative, tipare, instinct de turmă… începeau să iasă la vedere.
Eram entuziasmată de câte ori ni se preda o tehnică nouă, iar meditația Adithana (până și meditația parcă îi purta numele acestui guru, gândeam eu zâmbind) era o provocare. Timp de o oră trebuia să stăm nemișcați atenți doar la senzații. Interesant. Până a devenit dureros. Părea că ora nu se mai termină iar eu eram sigura că piciorul o să mi se dezlipească dacă nu il mișc. M-am mișcat, nu mi-a iesit. Nu eram singura. În jurul meu se auzeau și alții mișcându-se, barbați și femei deopotrivă. Simțurile deveniseră atât de fine, de ascuțite încât aveam senzația că pot simți orice se intamplă în acea sală și pe lângă, pe o rază de 1 km. Mă frustra că nu-mi ieșea, nu puteam sta locului. Reacționam la durere. Încă. Alternam o oră, o oră jumate de meditație apana (atenție pe respirație) cu meditația adithana. Pentru mine succesiunea aceasta era perfectă. Mintea mea se plictisea îngrozitor să facă același lucru la nesfarșit. Nu avea de gând să se predea. O lua-n visare la câteva secunde după ce închideam ochișorii, iuhuuuu …. Nu o stapaneam deloc.
Filmele continuau și în pauze când ieșeam în grădină și priveam în zare peste dealuri. Peisajul era rupt din rai. Toscana acum pălea. Și cu toate ca eram imbătată de tot acest specatacol al naturii, gândurile îmi erau multe, triste, negative și mă năpădeau până la sufocare aproape. Aș fi dat orice pentru o bucată de hârtie să le pot așterne acolo, să le las să iasă din mine.
A treia zi – Se subțiaza rândurile
In ziua a treia cedaseră cei mai multi, cei ce nu rezistau regimului plecau. Pe mine, la acel moment, cumva prezența lui Sega în sală mă ancora, mă motiva. Îl căutam de fiecare dată din priviri, îl vedeam așezat pe ‘muntele’ lui de pernuțe, cu pătura în cap și mă așezam liniștită în mine. Nu-mi trebuia decât să-l știu acolo. Îmi puteam începe practica visării că a conștienței nu putea fi vorba încă.
În pauze, în spatele casei noastre, se auzeau bolboroseli ale barbaților fapt ce arăta că încălcau tăcerea nobilă. Zâmbeam. Cine zicea că femeilor nu le tace gura? :))
Intrasem deja în rutina. Clopoțel, meditație, clopoțel, micul dejun, ne umpleam sticlele de apă cu zeolit, pauză, clopoțel, meditație, clopoțel iar, prânz, clopoțel, meditație, clopoțel, pauză de ceai, clopoțel, meditație, clopoțel și în sfârșit somn pe patul de scânduri care începuse culmea să devină confortabil sau de fapt ..nu-mi mai păsa.
Programe vechi, triggeruri si reactii..
Ziua 4 – Cum sa (re)trăiești abandonul
Reiau rutina, intru în sală, îmi caut prietenul din priviri, nu-l văd și mă așez pe locul meu. Constat lipsa lui și după ce majoritatea a venit în sală dar aștept și mă gândesc că poate a adormit. L-o trezi cineva. La o privire mai atentă remarc și absența pernuțelor suplimentare pe care le lăsa de obicei pe locul său. Sună coploțelul iar când ni se cere să închidem ochii încep să intru în panică. Nu mă pot concentra deloc. Tresar și mă intorc la fiecare scârțâit de ușa, sigur e el..Nu este. Deschid pentru prima oară ochii mari. Să vă ia naiba cu meditația voastră cu tot. Unde-i Sega? Ies din sală. O iau în grabă înspre casa unde erau cazați barbații și văd afară unul din voluntari. Încalc tăcerea nobilă.
– “Prietenul meu nu este prezent in sală. Pot să știu ce s-a intamplat cu el!””
– Cine e?
– Octavan Segarceanu! răspund
– A plecat azi dimineață!
Abia mai pot să respir, lacrimile au inceput să curgă fără să le pot opri cumva (de ce a plecat fără să-mi spună? ne ințelesesem să dăm un semn dacă nu rezistă și vrea să plece vreunul dintre noi. I s-o fi parut ceva ciudat aici? Dar de ce să nu îmi spună? poate nu voia să plec și eu…”Reacționam exagerat. Vedeam asta.
Am decis! Plec și eu!….oare am vreo șansă să îl prind din urmă? Îmi adun cuvintele: ” – Cand a plecat?””, – Are o oră!!….. Nu am cum să îl ajung. Ma întorc și-ntreb: “De ce a plecat știți cumva?” – I-a murit o rudă! Acest răspuns m-a potolit un pic. Motivul său era unul întemeiat și nu facea parte din niciuna din teoriile negre ce îmi derulau deja în cap. Aș fi vrut să renunț dar parcă nu îmi mai venea. Îmi dorisem de prea mult timp această experiență. Nu era vorba despre el aici, ci despre mine. Plecarea lui Sega m-a făcut să înțeleg că în această călătorie interioară eram singură oricum și așa va trebui să o și duc mai departe. Puteam, știam că pot. Am notat însă reacția pe care am avut-o. Abandonul era atat de real pentru mintea mea. Ma simțisem lăsata deoparte, părăsită. SINGURĂ în mijlocul nicăieriului. Mi-am propus să investighez mai bine acest lucru. M-am întors în sală și Doamne ce te-am mai plâns Sega :))). Am plâns toată ziua fără oprire. Și cerul o făcea. Era prima zi de ploaie după trei zile de soare. Am bocit atunci pentru toate momentele în care m-am simțit abandonată de mama, de tata, de parteneri…de mine însămi.
După pauză, Adi de la Brad ne-a facut o surpriză, cu pufoaica lui pe spate a ținut un discurs motivațional despre meditație de m-a mobilizat cu totul. Exact ce aveam nevoie. M-am așezat în lotus, fără perne fără pături, raw, așa cum îmi era stilul – cu chin, am închis ochii și mi-am retras toate simțurile către interior. Azi aveam de gând să reușesc. Să mă ascult pe mine. Nu flatulațiile celorlalți, Nu foiala din jur. Nu ciripitul păsărilor sau lătratul câinilor de afară. Piciorul drept a început să-mi amorțească și să mă doară cumplit. Eram sigură și de data asta că se va dezlipi de șold, că voi ceda dar am ales să îmi duc atenția în altă parte.
Mi-am amintit că am avut două nașteri naturale deloc ușoare și am supraviețuit, hotărât nici adithana nu o să mă răpună. Nu știu pentru cât timp am stat cu acea durere dar îmi amintesc perfect momentul în care durerea s-a transformat într-o ușoara amorțeala până a dispărut complet fără ca eu să mișc un deget. Doar am acceptat-o. A sunat clopoțelul iar eu îmi încheiasem pentru prima oară practica cu succes. Procesul a fost transformator. Piciorul a rămas la locul său și eu cu siguranță n-am murit din asta.
Vremea devenise tot mai capricioasă, friguroasă. Ploua intr-una și multe ne petreceam pauzele în livadă privind ca lunaticii în zare. Începuse să arate a azil locul acesta. Peste tot vedeai oameni stând precum copacii, nemișcați, cu privirea pierdută în vale, în gânduri și povesti doar de ei știute.
Ieșim oare intregi de aici?
Ziua 5
Prima zi de meditație Vipasana. Scanam cu atenție fiecare particică a corpului, focusându-ne pe senzațiile la acel nivel. Era o meditație de purificare a minții. Mi-a ieșit din prima dar tot pe același principiu. Era nou și asta îi plăcea minții mele. Avea însă să devină din ce în ce mai dificil pe masură ce se transforma în rutină. Plictiseala și apărările mă defocusau. Reveneam, e drept. Peste tot aproape simțeam furnicături, vibrații usoare, senzații subtile… Era uimitor să afli că fiecare centimetru de pe pielea ta conține informație și că ai și acces la ea dacă ai disponibilitatea de a asculta. A fost un antrenament dur al minții.
Noaptea visam mult. Stări multe de nesiguranță, panică ușoară, neputințe, sentimente de vinovăție, rușine…toate toate veneau la recunoaștere, făcând din acest timp cu mine însămi o adevărată corvoadă. Cum o să trăiesc cu toate astea? Cum o să traiesc cu mine? Voi face pace vreodată? Voi putea să creez altfel, mai frumos?
Cum Dumnezeu plecau unii transformați în fericire și iubire după doar câteva zile de observare a minții? Iluzie dulce iluzie..
Dincolo de toate acestea nu îmi venea să cred că ajunsesem până aici.
Mintea devenise mai docilă. S-o fi prins că treaba-i serioasă și că n-am de gand s-o slăbesc. Sau zilele acestea de antrenament dădeau rezultate? Nu mă imbăt cu apa rece.
Am învațat o tehnică nouă, meditația meta. Intra mai greu noul de data asta caci o făceam pentru 5 minute la sfarșitul fiecarei meditaii iar când auzeai clopoțelul nu voiai decât să-îți întinzi picioarele nicidecum să te pregătești pentru o altă rundă. Dar venea bine, căci era despre a da mai departe. Mă gândeam totuși la cât de zdruncinați suntem de tot ce vomitase subconștientul în tot acest timp. Îmi auzem mintea – Ce dăm și ce preluăm de la ceilalți? După ce am aflat câteva din poveștile celor din sală în ultima zi, am conștientizat că avusesem acces la conștientul sau subconștientul altora. Nu voiam să aprofundez asta. Nu mai eram preocupată de povesti. Mintea inventa mereu altele cu o rapiditate uimitoare.
Iată-ne ajunși și în cea de-a noua zi. Ziua în care tăcerea nobilă se ridica. Deodată totul era incredibil de zgomotos. Se vărsa tot nevorbitul. Nici urmă de calm și ecuanimitate. Aș fi dat pe mute daca ar fi fost în puterea mea.
Am ajutat la treburile casei. Unii s-au dus la scos morcovi, eu am rămas la curațat nuci și la ascultat povești. Măcar erau ale altora.Fetele aveau voce și era ineresant că după ce le auzeai tonalitatea, alta decât cea pe care i-o atribuisei imaginar înainte, se completa cumva Întregul. Mie îmi era greu să deschid gura. Aveam senzația că o să-mi miroasă vorbele când or sa iasă. Se împuțiseră sigur, credeam eu, după ce zăcuseră atâta timp în acea toxicitate.
Am grăit până la urmă, că de, eram și eu curioasă de poveștile ce se vehiculau despre acest loc aparent de vis.
Ultima zi – ultima meditație, pe muzică chiar, credeam că râde îndrumatorul de noi și poate chiar o făcea. Ultimile indicații, sfaturi… le auzeam pe repede înainte. Acum nu voiam decât să plec, mă aștepta un drum foarte lung.
Ce-a fost după?
Să spunem că realitatea interioară și exterioară avea să se schimbe complet pentru mine. Nu a fost un proces ușor pentru că am fost dintotdeauna o fire visătoare, ce refuza să vadă lumea așa cum este ea iar pragmatismul un concept aproape necunoscut mie. Vălul iluziei avea să se ridice usor, tipare relaționale aveau să vină pe pelicula conștientului…da, cu suferință dar și cu Creștere. Autenticitatea era premiul cel mare.
Operație pe viu a minții – asta mi-a fost Vipassana.
O exepriență de neuitat. Nici o altă practică nu va ajunge pentru mine să aibă aceeași semnificație și nici aceleași rezultate. Ieșirea din iluzie. Nici o alta nu ii poate disciplina mintea așa cum o face Vipassana – in experiența mea, bineînțeles.
Dacă ai o listă cu 10 lucruri de făcut până la sfârșitul vieții, Vipassana este un must. Bifează-l.