Cu toții am experimentat Pierderea la un moment dat. Poate că ai pierdut pe cineva drag, poate o prietenie pe care ai prețuit-o a ajuns la final, poate ai pierdut animăluțul tău de companie pe care l-ai iubit ca pe oricare alt membru al familiei tale.
Poate știi că pierderea unei relații romantice cateodată poate fi devastatoare.
Poate că ai aflat ce înseamnă să pierzi în mod direct sau poate ai simțit ce înseamnă asta uitându-te în ochii cuiva care a pierdut pe cineva sau ceva drag imimii sale. Oricum ar fi e posibil să te fi întâlnit cu Pierderea sub o formă sau alta.
Mie mi-a fost un bun și Mare Învățător.
M-a făcut să înțeleg că nimic nu este permanent. Că acceptarea pierderii, a ‘golului’ care rămâne, aduce mai multă liniște, antrenându-ne în același timp, ca bonus, adevărata Generozitate.
Pentru mine pierderea cea mai însemnată a fost cea a tatălui meu cand aveam doar 11 ani. Cu absența lui eram obișnuită. Și chiar mi-o doream căci de tatăl meu îmi era frică. Frică de scandalurile interminabile pe care le provoca sub influența alcoolului, de palmele administrate mamei mele pentru cele mai stupide motive și frică de toate scenariile horror din capușorul meu de copil la acea vreme. Așa că atunci când a plecat din lumea celor vii, deși l-am jelit, a fost cu stare de Ușurare, eliberare de toate fricile reale și imaginare. Acest lucru m-a lasat cu tipare relaționale disfuncționale. Intram în relații ‘știind’ că se vor încheia și chiar grăbeam cumva ‘sfârșitul’ – pentru a (re)trăi acea senzație de libertate simțită în acel cândva, atunci. Pfff…Brain stuff :).
Când mi-am pierdut Bunica, omul care m-a iubit cel mai mult în viața asta, a fost cu liniște. Am simțit când a ‘plecat’, știam că își dorea și nu am dat cu jale. A trăit iubindu-si copiii, nepoții și strănepoții, dedicându-și mare timp din viață pentru a ii tine aproape și a se ingriji, a se ocupa de nevoile și poftele acestora. De la ea am învățat cum să te pui în serviciul celorlalți fără scos de ochi și fără așteptări. Nu o plâng pentru că o simt încă prezentă, în inima mea este mai vie ca oricând.
Interesant de reținut este că pierderea am simțit-o acut cu persoane mai puțin cunoscute, care nu mi-au pașit des prin viață.
Pe C (nici numele nu mi-l amintesc, vai!) l-am intalnit la munte, într-o vacanță. Făcea parte din cercul de prieteni ai partenerului meu la acea vreme, zburători cu parapanta toți și iubitori de munte. Am fost fascinata de prezența lui. Nu la modul romantic. Vorbea puțin, fiind orientat către interior. Meditativ. De o blandețe rară. Înțelept în vorbă și în port. L-aș fi luat de mână și fugit în pustiu pe munte, să îmi împărtășească sau poate să mă molipsească de acel Ceva pe care îl emana. Nu știam cum să exprim acest lucru fără să stârnesc reacții de gelozie, datorită contextelor relaționale în care ne aflam atunci. Am fost la o secundă de a-i trimite mesaj cu cererea de a-mi fi ghid pe unul din cele mai dificile trasee pe munte contra cost evident, căci era alpinist cu experiență iar eu dornică de a-mi depăși limitele. Nu l-am trimis, pentru că i-am spus partenerului mai înainte de a-l trimite și evident a rămas doar la nivel de gând. Regret pe care l-am purtat mult timp cu mine.
S-a dus pe neașteptate. Acolo unde i-a plăcut ..pe munte. Vestea a ‘căzut’ pe mine. Așa am simțit-o. Grea. Am plâns cum nu am plâns pe nimeni până atunci.
A fost prima pierdere simțită până în oase. Fără să îl fi cunoscut, repet. Plângeam tot potențialul netrăit..
Probabil m-am văzut/recunoscut în el. Nu știu de ce, recunosc, dar simt că acel Om a luat cu el o particică din mine. Un Om Lumină care alegând să plece devreme, a lăsat pe Pământ un gol mare și în sufletul unei străine.
O altă pierdere simțită la nivel profund a fost cea a unei foste cliente devenită prietenă. Un om plin de viață, de frumos, de tinerețe și pozitivitate. Știrea a venit și în cazul acesta pe neașteptate, pentru mine, căci nu ne mai auzisem de ceva vreme. Cancer. Am plâns (știu pentru unii este firescul dar eu vă spun sincer că în preajma morții și eu devin ‘rece’. Numb.
De data aceasta idenificarea era mai evidentă, mă lovea Implacabilitatea Morții. Mă punea față în față cu propria-mi Mortalitate. Iar asta era greu de privit, mai ales de acceptat. La modul real nu cel declarativ unde toți știm că o să vină ”dar nu la mine și nu acum”.
De cele mai multe ori Pierderea am tratat-o ca pe ceva inevitabil, parte din viață. Am pierdut pe langa Oameni, lucruri dragi (casele pe care le-am construit cu iubire, timp și multă trudă, mașini, afaceri, etc), relații, suflete dragi (căței, pisici, păsări), pe mine cateodată. Mi-am reamintit din toate acestea cât de prețuită este clipa prezentă, viața, relația cu mine însămi și cu celălalt, cât de important este ca totul să fie trăit la timpul sau, acordând importanța necesară.
Citisem la un moment dat în povestea cuiva (pe care nu mi-o amintesc exact) că o bunică înțeleaptă îl sfătuia să nu mănânce tot din farfurie și să lase deoparte acel puțin ca și când ar trebui să împartă cu cineva. I-a zis bunicii”că simte că aruncă mâncarea”. Răspunsul acesteia mi-a rămas întipărit în minte și în suflet:
“Așa înveți să împarți, prin acceptarea pierderii !”
Tu cum ai simțit Pierderea? Care sunt Sufletele dragi pe care le-ai pierdut? Dacă a trecut suficient timp și ai putut procesa, poți vedea ce anume ai câștigat în urma Pierderii?